vineri, 16 septembrie 2016

Gradinita perfecta

Probabil ca internetul e plin de articole pe acest subiect. Nu am crezut ca ma va interesa atat de mult pana nu m-am izbit de el. Vara asta am citit tot ce era scris despre gradinite.

Parerile sunt impartile. Oameni sunt diferiti si au pareri extrem de variate: unii vor educatori buni, altii nu, "ca oricum e prea devreme sa se lege cu adevarat ceva", unii un loc curat, pentru altii "sa fie luna" nu e o prioritate. Daca sunt parinti care considera ca e mai important sa stea mai mult cu familia, altii spun ca la gradi devine mai independent. Si despre metoda de predare si despre programa sunt o gramada de pareri. Ori lasa copilul sa decida singur cand e pregatit, ori il ghideaza spre programa de la stat pentru ca "aici vor merge la scoala si doar asa vor fi pregatiti", unii vor mancarea sanatoasa, "al meu e mai mofturos, poate se ia cu ceilalti si va manca mai bine". Pentru multi e important sa fie in aer liber sau sa puna accent pe miscare. Sunt tot multi parintii care cauta gradinite cu predare in limba straina. In Brasov, gradinitele in limba germana sunt la cea mai mare cautare.

Ok... si dupa ce intri in haosul asta de pareri ce faci? Probabil o lista cu ce asteptari ai tu, pe ce drum vrei sa il indemni pe copilul tau sa porneasca. Cred sincer ca e bine sa tii cont si de nivelul lui de sesibilitate sau de cat e de sociabil, de curios, de pasiunile lui. Daca ii place sa faca miscare, in indrumi spre una mai sportiva. Daca sunteti o familie bilingva, o gradinita in limba straina (vorbita si in familie) pare sa fie varianta ideala, etc. 

Eu am luat-o usor la pas si am tot vizitat gradinite, m-am intalnit cu multe doamne educatoare. Erau amabile si mi-au explicat metodele lor, programul, regulile, activitatile extra. 

Ce am decis? Am ales varianta pe care am considerat-o cea mai potrivita pentru fetita mea. Dar nu pot uita ca, fiind in era parenting-ului, am zis sa vorbesc cu Emma ca si cum as vorbi cu un om mare. Ne-am consultat. Am intrebat-o pe ea ce ar prefera. Cu un zambet siret pe chip mi-a zis ca vrea sa doarma cu copii. Bine ca, dupa mai mute discutii, nu am mers pe mana ei. Dupa nici o saptamana, cand am vizitat o  gradinita impreuna m-a intrebat ingrijorata: "Mami, eu nu raman sa dorm aici, nu? Dorm acasa!". Nehotarati mai sunt si copiii astia! Dar noi suntem?!

In incheiere, problema e la parinti. Sunt dezorientati. Odata ce ti-ai stabilit asteptarile, gasesti gradinita perfecta. Perfecta pentru copilul tau si care sa raspunda asteptarilor tale. O gasesti pentru ca sunt multe si variate si oamenii care lucreaza acolo sunt oameni care iubesc copii. Isi dau tot interesul sa faca treaba buna. Nu spun ca nu exista si exceptii, dar  eu am incredere in bunele intentii ale tuturor oamenilor cu care am stat de vorba in ultima vreme. Si nu au fost putini deloc. Si sigur, mai sunt si altii ca ei in tara. 

duminică, 11 septembrie 2016

Si au trecut 15 ani

Azi a fost o zi frumoasa. 11.09.2016. Am fost intr-o drumetie in Postavarul, am luat un pranz intr-un restaurant traditional, inconjurata de prieteni. Copiii se jucau de-a v-ati ascunselea pe acolo. Am ajuns acasa obosita, dar incantata. Am vazut pe internet un documentar despre tragedia de acum 15 ani.


Mi-am amintit ca era tot o zi frumoasa, care parea normala pentru mine, ca oricare alta. Tocmai ajunsesem acasa de la un antrenament (facem handbal pe atunci). Am intrat in casa si i-am vazut pe parintii mei privind cu ingrijorare la televizor. Mi-au explicat, cat s-au priceput, ce se intampla. Nici nu au terminat bine ideea, ca am vazut cum al doilea avion a lovit unul dintre cele doua turnuri. Nu am apucat sa ne dezmeticim, sa intelegem tragedia la care asistasem live alaturi de milioane de oameni de pe aceasta planeta (multe televiziuni din lume erau pe breaking news) ca primul turn s-a si prabusit. 



Ma cutremuram privind. Aveam 16 ani si ma intrebam cum pot fi unii oameni atat de rai. De ce au recurs la asa ceva? Prin ce spaime au trecut cei din avioane, din turnuri, de pe strazile pline de praf si fum... Ce ganduri aveau ei, in tot acel infern? Eu nu ma mai puteam misca. Nu puteam decat sa privesc si sa ascult ceea ce povesteau cei care apareau pe post. Stiu ca apoi mi-a fost mult timp frica sa ma sui in avion. O fi si acesta unul din motivele pentru care nu ma simt deloc confortabil cand zbor. 




Au trecut 15 ani si desi de dimineata nu m-am gandit ca e fix 11 septembrie, cand am realizat ca e  de fapt "11.09" mi-am amintit cum mi-a decurs acea zi! Si la fel a fost si la altii. Oare cum? Oare din cauza acelei unde de soc, toti ne amintim atat de clar ce faceam atunci si tot ce am vazut? Cum de aceasta tragedie ne-a ramas atat de vie in minte? Parca si acum ni se scurg in fata ochilor acele evenimente.

Copii mei s-au nascut mult mai tarziu. Vor vedea documentare despre acea zi si vor afla din povestile noastre ce a fost atunci. Din pacate, nici ei nu traiesc intr-o lume mai buna decat cea de atunci. Din contra chiar, pare mai rea. Curios fapt: cu cat crestem cu atat lumea devine mai rea. Sa-i lasam sa ramana copii! Lumea lor e buna! Si vesela! Sa-i lasam in continuare sa se joace de-a v-ati ascunselea!