Cineva ma asteapta intotdeauna acasa, mananca tot ceea ce eu ii dau fara sa faca mofturi, nu ma judeca pentru nimic, nu imi reproseaza ca nu i-am acordat suficienta atentie, nici nu ma pedepseaste ca nu i-am stat cu orele alaturi
Nu ma intreaba de ce am ajuns tarziu acasa, nu se supara ca ii stric dupa-amiezile de vineri cu o plimbare de 2-3 ore pe serpentinele de pe DN1, se bucura sa ma vada in orice clipa fie ca sunt machiata, sau nu, in rochie de seara sau in pijamale. Ma iubeste neconditionat
Sare pe mine sa ma pupe chiar daca abia ii arunc o privire … de fapt mai ales atunci … pentru ca stie ca e ceva in neregula cu mine…..
Viata mea e mai plina, mai frumoasa, e mai vesela, mai dinamica
Eu sunt mai responsabila, mai relaxata, rad mai des, fac mai multa miscare, iubesc, ma ingrijorez. Cineva zicea ca numai un om bun poate avea un caine. Eu zic ca un om, fie bun sau rau, devine mai bun daca are un caine.
Sara, un Golden Retriever alb, catelusa mea de aproape un an de zile, m-a schimbat. Este acum ca si copilul meu, o iau cu mine peste tot, iar cand plec undeva fara ea (extrem de rar), inevitatil mintea imi zboara la Sara. Ma gandesc ce face, cum se simte, daca si ei ii e dor de mine. Imi dau seama ca se poate trai si fara un caine (eu am trait asa 25 de ani), dar credeti-ma … nu merita efortul!
Sara nu e totul in viata mea, dar o completeaza perfect! PS: Am primit la un moment dat un mesaj pe care vreau sa il trec mai jos:”Cine a spus ca fericirea nu se poate cumpara, ar trebui sa isi ia un caine!”
M-am gandit mult pana sa scriu postarea de azi. M-am gandit si m-am tot gandit si parca nu stiam cu ce sa incep. Simt nevoia sa scriu cateva randuri despre Andreea Popescu. Cum probabil ati citit este prietena noastra de la Mai Mult Verde care a primit de curand o veste extrem de trista: a fost diagnosticata cu cancer osos.
Vietile noastre s-au intersectat de cateva ori si de fiecare data cand vorbeam cu ea la telefon sau corespondam prin mailuri aveam impresia ca vorbesc cu o vechie prietena. Prima data am vorbit la telefon pentru ca, jurnalista fiind, voia sa facem un material, a doua oara am mai povestit putin iar a treia oara, undeva prin noiembrie anul trecut, am tinut-o la telefon aproape o jumatate de ora. Am aflat atunci ca tocmai isi schimbase jobul. Era entuziasmata ca intrase in echipa lui Dragos Bucurenci la Mai mult Verde. Mi-a povestit vesela, despre viitoarele proiecte ale asociatiei, iar eu i-am umplut capul cu prostiile mele. M-a ascultat calma si mi-a dat niste raspunsuri senine, mi-a spulberat ceata in care ma aflam. Am tinut legatura pe net. Ea m-a invitat la evenimentele pe care le organiza cu mare placere. Din pacate, eu nu am reusit sa ajung si asa se face ca nici pana azi nu ne-am intalnim fata in fata. Dar asta nu m-a impieditat nici o secunda sa o consider prietena mea.
De curand am aflat vesti noi despre ea, dar nu cele la care m-as fi asteptat. Am amutit cand am auzit ca Andreea de la Mai Mult Verde are cancer osos . Prietena noastra comuna mi-a spus insa ca e puternica, ca e frumoasa, ca e curajoasa.
Andreea lucreaza acum la cel mai important proiect din viata ea: lupta cu cancerul osos. De data asta nu ne-a trimis nici un mail sa ne cheme sa luam parte la el, insa acum noi toti cei care am discutat cu ea macar o data vrem sa lucram impreuna la acest proiect. Andreea trebuie sa mearga la Istanbul acolo unde va suferi o operatie pentru a-i fi indepartat tumora de la picior. Interventiea costa 20 000 de euro. Va mai avea nevoie si de 14 sedinte de chimioterapie. Una costa 3000 de euro...doar ca sunt 14 … Este o suma nedept de mare de care Andreea are nevoie pentru acest proiect, dar sunt convinsa ca va reusi sa obtina fondurile necesare. Si sunt convinsa ca ma voi intalni cu ea si o voi vedea la fel de frumoasa ca in pozele de mai jos.
Andreea e un om de nadejde, e de un bun simt extraordinar, e o persoana de calitate. Mi se pare totusi ca nu imi gasesc cuvintele potrivite sa o caracterizez. Le-a gasit insa Dragos Bucurenci, care o prezinta pe colega lui si prietena mea, Andreea Popescu mult mai bine.
Cine vrea sa se alature, cu cat poate, proiectului nostru: lupta cu cancerul osos gaseste mai jos conturile in care poate contribui.
Contul RON RO18BTRL04601201S65262XX este deschis la Banca Transilvania pe numele Andreea Popescu.Pentru donații in EURO puteți depune bani în contul RO21RZBR0000060011189159 deschis la Banca Raiffeisen pe numele Bogdan Fireteanu (prietenul Andreei).
PS: Andreea, sunt alaturi de tine, sunt convinsa ca acum nu ai nici un chef sa te sun si sa te innebunesc cu prostiile mele, dar sunt la fel de convinsa ca m-ai asculta rabdatoare si mi-ai da cel mai bun sfat. Fa-te bine draga mea, ca tare imi doresc ca plantam copaceii aia de care am vorbit, impreuna! :)
Mihai Nesu am impresia ca nu e roman. Ca nu a fost fotbalist, ca nu e om, ca e facut din alt aluat.
Datorita muncii mele urmaream indeaproape fenomenul asta numit fotbal, acolo unde el isi construia o cariera. Mereu mi-a fost simpatic. Era un fotbalist atipic, atat fizic, cat si comportamental. Inafara terenului nu deranja pe nimeni niciodata. Nu se certa in public, nu facea declaratii spumoase, nu se dadea in spectacol, nu jignea presa, nu citeam niciodata despre el ca ar umbla prin cluburi, ca ar fi fost dus acasa beat de colegi sau ca isi schimba partenerele non stop. Pe gazon insa alerga mult, muncea pentru fiecare minge ca si cum ar fi ultima data cand juca un meci, se tinea scai de adversarul lui, nu se lasa usor.
Pe 10 mai m-a cutremurat auzul vestii ca a avut un accident la un antrenament si ca ar putea sa ramana paralizat. Zilnic cautam informatii noi despre starea lui. Am adormit gandindu-ma la drama pe care o traieste, la nedreptatea care i s-a facut. Nu intelegeam de ce a fost tocmai el alesul, de ce unui baiat atat “de la locul lui” i s-a intamplat asa ceva. Zilnic cautam o speranta, o veste ca s-a schimbat ceva si isi revine.
Am aflat in aceste 4 luni ca incet incet face progrese. Dar ce ma uimeste pe mine nu e faptul ca nu cedeaza. Ci atitudinea lui. Gandirea sa m-a lasat muta, vocea lui, avalansa de cuvinete, planuriile de viitor, casa pe care vrea sa o zugraveasca chiar el , cu mainile lui, in Milos.... Sunt convinsa ca intr-o zi asa va fi, e prea ambitios ca sa renunte.
Spuneam ca nu cred ca e roman pentru ca noi avem tendinta sa ne plangem de mila, sa cedam, sa zicem ca nu mai putem si sa ne consideram vesnic batuti de soarta. Ei bine atitudinea lui e una total opusa. Nesu este un exemplu. Atat ca om cat si ca fotbalist. Taria lui de caracter si ambitia se vedeau in contactele alea 1 la 1, cand el nu renunta nici in ruptul capului, asa cum nu renunta nici acum. Nesu ne invata prin intermediul lui Catalin Tolontan cum trebuie sa luptam, cum sa nu ne dam batuti nicicum.
Mihai iti dorim tot binele din lume. Vrem sa te vedem cat mai curand sanatos. Vrem sa stii ca SUNTEM CU MIILE ALATURI DE TINE.
In numarul din august al revistei Viva am fost fotomodel pentru rubrica de moda. A fost o placere sa lucrez cu niste oameni pregatiti, priceputi, simpatici. Am facut pozele la Muzeul Satului, intr-o zi calduroasa de vara, in viteza, insa ceea ce a iesit este peste asteptarile mele.
A trecut ceva timp de la ultima mea postare. S-au intamplat multe, insa multe au ramas neschimbate. Ca de exemplu ultima mea pasiune, descoperita acum mai bine de un an de zile: fotografia. Peste tot pe unde merg iau cu mine si aparatul de fotografiat. Pozez orice: animale, peisaje, obiecte, oameni, incerc sa surpind instantanee, emotie, nostalgie, veselie, inocenta.
Iti scriu azi la mai bine de 35 de ani de la marea ta performanta de la Montreal. Din acel moment si pana azi ai primit, cu siguranta sute de mii de scrisori, poate chiar milioane. Am citit zilele trecute ca dupa 10-le istoric soseau pe adresa ta si 300 de scrisori zilnic. Cam multe, daca am face un calcul….Cred ca nu ai avut timp sa le citesti pe toate. Cred ca nici pe aceasta nu o vei citi niciodata, eu totusi ca multi alti fani iti sciu.
Nu stiu cum sa iti multumsc pentru ca te-ai nascut printre noi, romanii. Nu cred ca stii cat de mandri putem fi cand spunem ca esti de-a noastra. Chiar daca ai plecat din tara asta, te intorci mereu cu placere, ajuti sportivi sau personae cu probleme. Nadia, ai fost model si esti si acum un exemplu pentru mii de fete din intreaga lumea. Cred ca noi cele din spatiul carpato-danubiano-pontic te iubim cel mai mult. De cand te-am descoperit si am vazut executiile tale, toate gimnastele au fost comparate inevitabil cu tine. Si nici una nu te ajungea din urma. Si nu. Nu din principa punctajului. Stiu ca e un calcul complicat. Nu ma pricep sa notez si sa apreciez ca un aribtru, insa le-am urmarit cum evolueaza, am fost atenta la ce imi transmiteau si rar cate una m-a emotionat la fel de mult ca tine. Vad performantele de atunci…cum zburai pe paralale, cum te invarteai in aer, cand iti vad siguranta si zambetul scurt de dupa aterizare. Ai fost o gimnasta incredibila, nu exista si nu va exista o alta ca tine. Ai locul tau printre stelele sportului. Ba nu, printre stele lumii! Un loc sus de tot, acolo, in fata!
Micuta Nadia Comaneci m-a facut sa lacrimez urmarind-o. Doamna Nadia de azi mi-a taiat respiratia. Trebuie sa marturisesc. A existat un moment in care te-am intalnit pentru un minut pe holurile de la Antena. Venisei sa vorbesti despre un eveniment caritabil in care te implicasei. Erai atat de frumoasa, radiai! Erai de o energie incredibila si aratai atat de bine incat ma uitam la tine si nu imi puteam muta privirea. Te priveam si imi veneau in minte imaginile pe care le-am urmarit de atatea ori cu fetita aceea in echipamnet alb cu 3 dungi: una rosie, una galbena, una albastra... Nadia, as fi vrut sa te salut, sa iti pun doua-trei intrebari, sa te felicit si sa iti zic cumva cat de mult insemni pentru mine. Nu am fost in stare. Nu am putut decat sa te urmaresc fara sa clipesc pana cand ai plecat. Am ramas muta.
Pe 18 iulie s-au implinit 35 ani de cand uimeai lume. Pe mine m-ai uimit mai tarziu, pentru ca am venit pe lume mai tarziu, insa intensitatea si povestea ispravii tale m-au emotionat ca pe toti cei care te-au urmarit in noaptea aia din fata televizoarelor.
Nadia esti un monument, o valoare, o persoana adevarata, un model, un ideal! Si esti a noastra!
Cand eram mai mica, handbalul era pasiunea vietii mele. Vrand nevrand m-am cam potolit in timp. Nu de tot... Acum practic foarte des privitul la un meci de handbal.
M-am trezit insa anul trecut ca din senin cu o alta pasiune. Dintr-o data mi-am dorit sa fac un curs foto pentru a deslusi tainele artei fotografice. Incepuse sa mi se para foarte interesanta cutiuta aia care imortaliza cele mai vesele momente si am vrut sa stiu care e treaba cu incadrarea, cu luminile, cu focusul in plan secund, sau cu photoshop-ul... M-am inscris, crezand eu, macar putin asa in sinea mea, ca cine stie ce geniu al fotografiei zace in mine.
Am tot exersat, insa cateodata, parca aveam doua maini stangi, dadeam clic cu genunchiul, iar focusul in realizam cu ajutorul coatelor.
Problema s-a ivit cand am inceput sa invat cate ceva… cu cat invatam mai mult, cu atat mi se parea ca stiu mai putin. Asa ca dupa ce am absolvit cursul mi-am dat, de la mine putere, o mica vacanta. O pauza de la studiat si de la fotografiat, asa cat sa se sedimenteze mai bine ceea ce am invatat pana acum.
Dar nu-i problema ca o sa revin in forta! Cel tarziu la prima vacanta… care ramane intre noi, nu e chiar departe.
Pana atunci poftiti de va delectati!
PS: Da, da, stiu... Am devenit un mare fotograf... la mine acasa, evident! :P
Am revenit. Din nou. Dupa vreo 2 luni de pauza. Dupa principiul pauzele lungi si dese cheia marilor succese, m-am intors acum... S-au intamplat multe in viata mea de la ultima postare. Am fost alaturi de omul drag in cea mai frumoasa vacanta din viata mea de pana acum. Am petrecut clipe frumoase, am facut poze cu duiumul, am descoperit locuri fascinante si am respirat cultura 7 zile aproape non-stop.
Am terminat un curs foto. Va povestisem mai demult ca imi doresc sa fac un asemenea curs sa aflu tainele fotografiei, sa descopar cu adevarat un aparat foto iar acum am finalizat orele si am primit chiar o diploma de fotograf. De la examenul de bacalaureat nu am mai avut asa emotii.:) A fost insa mai usor decat imi inchipuiam eu si totul s-a terminat cu bine.
Mi-am depus si dosarul pentru admiterea la licenta la cea de-a doua facultate. Saptamana viitoare e sustinerea. Wish me luck! :)
Mi s-a modificat putin si programul de la munca. Au fost mai multe schimbari iar acum am ramas la observatorul de dimineata de luni pana vineri. Una peste alta, am mai mult timp liber acum asa ca voi fi mult mai activa, cu siguranta!
See you soon!
PS: Pe facebook mi-am facut pagina oficiala. Nu pentru ca m-as fi plictisit, ci pentru ca, din cauza restrictiei de 5.000 de persoane, nu pot tine legatura cu prietenii si nici nu mai puteam sa accept cererile de prietenie. Va astept acolo! :)
Zilele acestea sunt zile de mare însemnătate religioasă. Acum mai toţi încercăm să fim acasă, alături de oamenii pe care îi iubim. Să ciocnim ouă roşii, să mâncăm drob, cozonac, să stăm de poveşti cu ei. Fie că reuşim să fim lângă persoanele dragi, fie că nu... trebuie să ne bucurăm de fiecare moment. De fiecare minut de sărbătoare!
Să profităm de orele libere şi să ne uităm puţin la noi, să vedem dacă suntem mândri sau măcar mulţumiţi de ceea ce suntem, de ceea ce facem. Dacă da, putem zâmbi larg fericiţi. Dacă nu, trebuie să schimbăm macazul, să încercăm să facem mai mult pentru noi şi pentru cei de lângă noi, să nu lăsăm să treacă timpul. Să facem o faptă bună în fiecare zi! Cât de mică! Cât de multă bucurie ne va aduce (şi nouă şi celor pentru care facem acest "cât de mic" gest)...
Recunosc! Sunt fană Jennifer Lopez! Ştiu ştiu... nu are ea cea mai bună voce, nu cântă cel mai misto stil, ar spune unii. Mie îmi place. De mică am admirat-o pentru atitudinea ei, pentru spectacolul pe care îl crea. Pentru faptul că a spart tipare, pentru că a avut succes în era slabanoagelor din muzică.
De la prima ei melodie "If you had my love" până la ultima "On the floor" am însoţit-o. În perioadele de pauză aşteptam să se întoarca. I-am ascultat melodiile mai puţin promovate şi mi s-au părut cel puţin la fel de bune. Este o adevarată artistă, un spectacol, rar pare banală femeia asta. Acum după ce a născut gemenii, a revenit şi parcă arată mai bine ca niciodată. Poate că răutăcioşi ar comenta ceva de genul "La cratiţă că i-a trecut vremea", pe mine mă încântă cu ultima ei melodie, de club, una adresată în primul rând celor de 20 de ani. Îmi place combinaţia asta de vechi şi nou. Îmi plac bucăţile luate de la "Lambada". Aceaşi melodie mă ţine şi în prezent, dar îmi aminteşte şi de perioada în care învăţam eu să mă mişc pe ritmurile alea... parcă de mult apuse.
Iată videoclipul în care Jennifer arată parcă mai bine ca niciodată! :)
Am un obicei în ultima vreme. Călătoresc tot mai des. Prin ţară sau prin împrejurimi, pe perioade mai lungi sau mai scurte, cu o singură persoană alături sau cu un grup de prieteni. Nu contează! Important este să evadez puţin, să uit de trezitul dis de dimineaţă, de emoţiile directului, de eşecurile tricolrilor, de nebunia fotbalului românesc.
Le-am făcut o vizită “prietenilor noştri” italieni, în Veneţia pentru 2 zile. Două zile în care, din fericire, nu am avut deloc acces la internet (şi nici timp de pierdut în faţa laptopurlui). Am petrecut acolo 2 zile pline într-o altă lume, într-un loc invadat de turişti. Am întâlnit români plecaţi departe de casă, care m-au servit amabili la un restaurant respectuos de acolo. Am stat la câteva cozi, dar nu m-a împins nimeni ca să intre mai repede în Basilica San Marco, în Palatul Dogilor sau la Peggy Guggenhaim (acolo unde era o opera a lui Brâncuşi la loc de cinste între Picasso, Dali şi Henry Moore).
Veneţia este un loc magnific, care te teleportează în altă lume. Te trimite în perioada ei de glorie din secolului al X-lea, atunci când era cel mai important centru comercial din Europa, iar populaţia ei era mai numeroasă decăt cea din Londra sau Paris. Clădirile, canalele, gondolele, străduţele ei, toate păstrează un aer vechi, toate te duc cu mintea la vechile timpuri. Am aflat multe poveşti despre Veneţia, de la oamenii locului, de la gondolierii veseli, am stăbătut alei mai înguste decat Strada Sforii din Brasov şi am trecut peste podete cochete. Am admirat casa în care a locuit Casanova, dar şi pe cea a lui Marco Polo. Ca o ironie a sorţii, sau nu, a lui Casanova era mult mai mare şi mai spectaculoasă decât cea a lui Marco Polo, deşi Casanova nu a muncit nici o zi în viaţa lui.
O capodoperă, un film extrordinar pe care cine nu l-a văzut trebuie să îl vadă, cine l-a văzut trebuie să îl revadă. Aşa suna un comentariu lăsat în josul trailler-ului “La vita e bella”.
Auzisem de mult de acest film însă din varii motive nu l-am văzut decât în urmă cu vreo două săptămâni şi nici acum nu pot spune decât că m-a impresionat extrem de tare, că este un film excepţional.
Filmul este o fabula, in stil chaplinian, despre puterea imaginatiei de a se impotrivi crudelor realitati din Europa in timpul celui de-al II-lea razboi mondial.
In centrul povestii se afla Guido (Roberto Benigni) - un personaj incantator, caracterizat printr-o inocenta copilareasca si nutrind un mare vis: acela de a deschide o librarie proprie. Este anul 1939; Guido a venit in Arezzo, un orasel din Toscana, impreuna cu prietenul sau, poetul Feruccio (Sergio Bustric), ignorand antisemitismul manifestat, cu din ce in ce…
La vita e bella prezintă povestea unei familii ajunsă într-un lagăr de concentrare. Prezintă relaţia dintre un tată şi fiul său, puterea imaginaţiei de a se împotrivi crudelor realităţi .Tatăl, pentru a-i salva viaţa fiului, îl păcăleşte pe copil ca totul e doar un joc. Capacitatea lui de a glumi, de a munci, energia, sacrificiile şi riscurile la care se supune sunt incredibile. Însă pentru a întelege despre ce vorbesc trebuie văzut filmul. O poveste incredibilă, despre Holocaust care pune accent pe relatia dintre cei doi.
Premii : Oscar - rol principal masculin - Roberto Benigni Oscar - cel mai bun film strain Oscar - coloana sonora - Nicola Piovani
Alte filme incredbilile legate de ororile asupra evreilor pe care eu le-am văzut şi m-au cutremurat au fost :Lista lui Schindler, Băiatul în pajama vărgată, Falsificatorii, Zona gri.
Ps. Poate va intrebati de ce am pus titlu “Ca să nu-i uitam”. Ei bine, întristată şi confuză, la finalul filmului am întrebat de ce se fac aceste filme? Ca să plângem, ca să ne hrănim noi oamenii pofta animalică de sânge? Însă răspunsul primit mi-a împrăştiat orice nelămurire: ca să nu-i uităm…
România este o ţară frumoasă, păcat că are drumurile atât de proaste. Asta a fost concluzia la care am ajuns eu după ce m-am plimbat prin mai bine de jumătate de Românie. Probabil vă întrebaţi ce căutam eu prin România când în străinătate sunt mult mai multe de văzut. Ei bine pentru că asta a fost dorinţa mamei mele. Eu îi propusesem altceva însă ea a zis că ar vrea să se plimbe prin ţară, m-a încântat şi pe mine ideea aşa că am pornit la drum pe meleagurile noastre. În cam o săptămână am condus 2.000 de km, dar s-a meritat. Am văzut multe locuri minunate. O să enumăr mai jos doar câteva dintre ele (pentru că nu vreau să vă plictisesc): operele lui Brâncuşi din Târgu Jiu, Castelul Huniazilor, Peştera Urşilor, Cimitirul Vesel, mănăstirile din nordul Moldovei, casa lui Creangă de la Humuleşti, Cheile Bicazului.
Şi ca să vă conving că nu scriu minciuni aici... am pus mai jos câteva poze dintre cele făcute în vacanţa prin România.
A trecut un an de când am decis să îmi fac un blog. Parcă ieri am hotărât să aştern, aici pe internet, câteva dintre gândurile mele. Recunosc, în acesteste 12 luni nu am scris chiar tot ce am gândit sau ce am simţit. Unele lucruri trebuie să rămână personale, atât de personale încât nici nu are rost să le scrii pe o coală sau să le tastezi la calculator, pentru că poate le găseşte cineva şi gata, nu mai sunt atât de personale.
Acest blog mi-a dat ocazia să îmi fac o mică ordine în gânduri, să mă pronunţ asupra unor lucruri, mi-a dat oportunitatea să fac altceva decât eram eu obişnuită. În redactarea unei ştiri, scrisul tău trebuie să fie cât mai simplu, mai clar. Propoziţiile cât mai scrute. Aici însă am putut să mă joc cu … cuvintele cum am vrut. Nu sunt însă o scriitoare, nici măcar presă scrisă nu fac aşa că am dreptul să sper că nici criticile la adresa mea nu sunt mari.
Câteodată nu am timp suficient de tine, blogule, câteodată îmi amintesc ”aaa… tre' să mai scriu ceva… dar ce?... dar nu am timp…” şi uite aşa, înţelegător cum eşti, ne întâlnim mai des sau mai rar. În februarie nu am scris nimic pînă azi. Asta pentru că nu am apucat. Poate că eşti sătul de atâtea scuze, de cât dau vina pe timp, însă asta e adevărul. Pe bune, uite luna asta am fost şi eu într-un concediu binemeritat şi de aia nu am scris nimic.. M-am suit în maşină cu mama şi am colindat ţara timp de o săptămână. O experienţă interesantă despre care promit să povestesc la următoarea postare.
Sunt cateva lucruri care m-au marcat de-a lungul timpului, adica in cei 25 de ani de existenta ai mei. Nu as vrea sa fac un top pentru ca e vorba de intamplari din diferite domenii, diferiti oameni. In 2000 m-a marcat nedreptatea care i s-a facut Andreei Raducan la JO. Eram uluita privindu-le pe Andreea, Simona si Maria punand stapanire pe podiumul olimpic de la Sydney, nu o sa uit pumnul acela victorios de la finalul excercitiului de la sol al Andreei sau imaginea ei pe umerii lui Octavian Belu, insa nici acuzatia ce i s-a adus, medalia care i-a fost luata, ochii aceia de copil incercanati.
La inceptului lui decembrie 2010 am aflat ca si-a lansat cartea si am cautat-o disperata prin librarii. Nu aparuse inca… asa ca abia in ianuarie mi-a picat in mana. Am citit-o pe nerasuflate. Mi-au dat lacrimile afandu-i framantarile, am zambit regasindu-ma in multe din cuvintele scrise de ea, m-am revoltat pentru nedreptatea care i s-a facut, am admirat-o, m-am bucurat pentru victoriile ei.
In aceasta carte intitulata atat de frumos “Reversul medaliei” Andreea isi aminteste de inceputurile ei, de cele mai importante momente din cariera, de colege si “cei doi parinti adoptivi”, de familia ei, de accidentari, de viata in cantonament si vesnicele diete ale gimnastelor.
Mai jos sunt doar cateva pasaje ....
Pag. 52 ”Era o euforie generala senzationala. Mi-e dor de aceasta atmosfera acum. Nu-mi lipsesc antrenamentele, poate un pic viata de cantonament, cu toate prostioarele pe care le faceam cu fetele, in schimb imi lipseste foarte tare atmosfera de concurs”
Pag. 53 ”Momentul cand se canta imnul tarii tale e asa de emotionant, ca nici nu se poate descrie in cuvinte. Nu era prima oara cand il auzeam de pe cea mai inalta treapta, dar de data asta parca totul a fost mai intens si toata lumea traia la unison. Abia in 2004, in timp ce comentam Jocurile Olimpice de la Atena, impreuna cu Cristian Topescu aveam sa inteleg mai mult.”
Pag. 61 “Domnul Bellu era extrem de conciliant. De cate ori eram data afara din sala, venea la mine sa discutam si ma convingea sa intru din nou. O completa perfect pe doamna Mariana. Se spune ca Dumnezeu are pregatita jumatatea perfecta pentru fiecare dintre noi si eu cred ca ei doi sunt exemplul cel mai bun.”
Pag 64 ”Daca m-as mai naste o data, as vrea sa fiu tot gimnasta si sunt sigura ca tot doamna Mariana si domnul Bellu ar fi antrenorii mei. Sunt cei care mi-au luminat calea si m-au facut una dintre cele mai bune gimnaste din lume”
Pag. 67 ”Daca as fi banuit macar o secunda cutremurul declansat, cel care mi-a afectat toata viata, as fi strans din dinti si nici o alta durere, oricat de violenta, nu ar fi fost de nesuportat”
Pag. 76: “Tot podiumul era al nostru, pentru ca argintul era al Simonei si bronzul al Mariei. Un podium romanesc integral. Era incredibil ce trairi imense am avut! Toti anii aceia de munca de zi cu zi aveau acum foarte mult sens. Antrenorii erau foarte fericiti, era un success grozav si o performanta care se atinge poate o data in viata. Cand am ajuns pe podium s-a intonat imnul pentru noi 3, trei campioane romance care priveau emotionate trei drapele. De data asta drapelele erau identice. Visul avea sa tina insa doar 3 zile…”
Pag. 114”Eram profund dezamagita, pentru ca tot ce stiam era ca, daca fac lucrurile bine si corect, pot deveni campioana si gata! E un lucru pe care nimeni nu ti-l poate lua. Eram naiva, am inteles mai tarziu ca in viata ti se poate lua tot ce ti se cuvine, intr-o clipa, indiferent daca e corect, moral sau legal”
Pag. 116 : Nimeni nu a reusit sa-mi explice si nu va putea nici de acum incolo de ce a trebuit sa se intample asa. De ce a trebuit sa fiu prinsa la mijloc in plasa unor bajbaieli oficiale si neoficiale si sa pierd ce am castigat prin munca cinstita”
Pag. 157 “Daca as privi in urma si nu as regasi toti anii aceia pe cat de grei, pe atat de frumosi, daca nu as fi avut toate acele victorii, momente unice de care m-am bucurat tot timpul, impreuna cu antrenorii si colegele mele de echipa, viata mea ar fi fost, poate, mult mai inexpresiva”
Pag. 162 “... i-am spus ca eu nu mai vreu sa ma urc pe barna sa fac un exercitiu, pentru ca imi era teama ca e prea inalta si prea subtire.” Urca fara frica, tata te asteapta la capatul barnei!”, a fost replica lui (…) Poate nu intamplator barna a devenit aparatul meu preferat”
“Cand cineva isi doreste sa practice gimnastica, trebuie sa stie ca, desi este un sport frumos si foarte elegant, este in egala masura foarte dur. Te desparte de parinti la varste fragede si te trimite in cel mai drastic cantonament din cate exista in sport, pana la final de cariera. Dar, pentru satisfactiile pe care ti le aduce, nu s-a inventat inca un grad de comparative potrivit”
La inceput de an toti ne facem vise, avem asteptari, ne gandim la ceea ce am vrea sa ni se intample in cele 365 de zile care vin. Intotdeauna un an nou il intampiam cu emotii insa si cu teama. Teama aceea de necunoscut. Urarile de bine vin la pachet cu intrebarile gandite, dar nespuse: “Oare cum va fi anul asta? Vor fi sanatosi cei pe care ii iubesc? Mi se vor intampla lucruri bune? O sa am ghinioane? Neplaceri?
Unele evenimente le putem programa, facem liste cu titlul “must do this year” si parca scriindu-le vizualizam déjà viata noastra in anul care tocmai incepe. Momentele dificile nu prea pot fi prevenite, sunt evenimente pe care nu ai cum sa le opresti. Traim insa cu totii cu speranta ca nu ni se va intampla noua nimic rau si privim inainte cu incredere, concentrandu-ne pe ceea ce ne-am propus.
Personal, la inceputul unui an imi fac o lista care contine cateva dintre visele pe care le-am avut dintotdeauna si pe care imi propun sa le indeplinesc. Mi-am stabilit in detaliu ce vreau sa fac, locurile pe care imi doresc sa le vad (sau sa le revad) ce proiecte vreau sa continui din anul precedent, ce vreau sa schimb si ce vreau sa dau uitarii.
Daca voi reusi sau nu ce mi-am propus sau cat voi reusi din ceea ce am scris in lista de obiective pentru acest an voi afla pe parcurul celor 350 si ceva de zile ramase din acest an. Déjà sunt nerabdatoare... asa ca ma pun pe treaba ; )
Anul 2010 tocmai se termina, iar 2011 sta sa inceapa. Pana sa ma arunc cu capul inainte spre necunoscut stau si ma gandesc cateva minute la tot ce am trait in acest an. Au trecut 12 luni pline, 12 luni aglomerate, in care am calatorit mult. Am impachetat si despachetat anul acesta la bagaje cum nu am facut-o niciodata. Nu am vrut weekenduri pentru somn, ci pentru drumuri multe. Daca nu spre casa, atunci spre alte orase spre locuri necunoscute ochiului meu, spre culturi diferite de cea in care am crescut, spre oameni care vorbesc alta limba decat a mea. M-am plimbat mult, am zburat, am condus, am admirat natura prin care m-am pierdut, am ars de nerabdare pana cand nu m-am vazut in locul visurilormele. Am alergat pe stadionul pe care concurau vechii greci, am refacut istoria privind constructii incredibile care au rezistat in ani, am tras in piept “aer scump”, regal, m-am pierdut prin multime in metropole aglomerate, am meditat ”la nemurire” in Delta linistita si plina doar de apa si pesti. Dupa fiecare escapada am pus capul pe perna insa mintea si sufletul meu inca mai colindau locurile prin care au trecut.
Am avut in acest an alaturi de mine cea mai destepta persoana pe care am cunoscut-o de cand ma stiu, omul cu sufletul cel mai bun, mai iertator si protector din cati am intalnit, cel mai vesel si optimist, cel mai successful si mai agitat. Am petrecut luni din viata mea langa o persoana care fara sa stie si fara sa stiu m-a modelat, m-a ajutat sa cresc in ochii mei, mi-a fortat limitele, m-a ajutat sa ma dezvolt.
Tot in acest an de criza viata mea a fost mai bogata ca niciodata. Cand reveneam acasa la Brasov, ma astepta o “mica-mare comora” cu ochi mari si gene lungi care ma striga “Tiza” si ma cuprinde cu manutele mici cand vreau sa stiu daca ma iubeste. Este nepotelul meu, care ma poate face sa uit de tot in doar cateva secunde. Am mai descoperit cat de bogat devii pe criza atunci cand dai, atunci cand faci surprize, atunci cand ajuti fara sa astepti nimic, dar absolute nimic inapoi, doar te bucrui de bucuria cuiva.
Cum viata nu e un rau din lapte si miere prin matca anului s-au scurs si mici ”prabusiri interioare”. Am picat cateva examene (nu la facultate) am avut neimpliniri, alegeri gresite, zile mai proaste, dimineti in care nu m-as fi ridicat din pat si seri in care nu ma lua somnul. Si toate astea pentru ca asa ne este viata, pentru ca toti avem bucurii si necazuri, impliniri si tristeti, clipe in care ne sare inima din piept de bucurie si secunde in care simtim ca ne scurgem si avem impresia ca nu mai putem continua.
Pentru anul 2011 imi doresc sa-mi iau “examenele picate”, sa continui lista periplului prin lume, sa uit in continuare ce e trist in tara asta prinvind niste ochisori nevinovati, sa ma topesc de drag uitandu-ma in dreapta mea, sa ajut oamenii de langa mine, sa mai cresc, sa mai invat, iar la finalul lui sa zambesc asa cum zambesc acum gandindu-ma la ce am trait in 2010.
- un ceas fermecat prin care să pot opri timpul atunci când sunt fericită
- încrederea că pot mai mult şi că e la mine cheia
- echilibru pentru că am impresia că îl pierd câteodată
- speranţa că orice rău are un sfârşit
- ochelari, nu de soare, ci unii cu care să găsesc soluţia perfectă în vâltoarea problemelor
- iubire pentru că toţi avem nevoie de ea…..
- puterea de a mă trezi în continuare cu noapte-n cap :P
- un aparat minune ca să mă pot teleporta la mama când mi-e mai tare dor de ea
- zăpadă în Postăvaru că tare aş face o coborare
- puţină nebunie, pentru că sunt lucruri pe care vreau să le fac şi nu îndrăznesc
- emoţii … ca să nu uit că trăiesc
- vise, cât mai multe vise, atât timp cât am ce visa nu mă voi opri
- mai mult timp lângă Bogi, nepoţelul meu, când el e fericit eu mă topesc
- câte un viitor bun pentru fiecare fetiţă de la Centru, cele mai sincere şi nevinovate persoane pe care le-am întâlnit până acum…. adu-le Moşul aripi să zboare prin viaţă
- răbdare cu prietenii mei care nu văd cât de valoroşi sunt, iar eu nu ştiu cum să le explic asta
PS: Să îţi mai scriu şi că vreau rochia aia argintie, lungă, de la MLH pentru petrecerea de Revelion???....Hmmm… Nu! Tu adu-mi-le pe cele de mai sus că mă descurc eu cu rochia ;)
Echipa României s-a întors în această dimineaţă acasă din Danemarca. Cu medaliile de bronz. Medalii obţinute greu, greu de tot, într-un meci în care au luptat pînă în ultima secundă, într-un meci în care s-au bătut nu cu 7 jucătoare, ci cu 12.000 de danezi.
După 2 înfrângeri consecutive aveam nevoie de o victorie. Şi am obţinut-o fix pe cea care ne-a dus pe podium. Dacă în alţi ani Danemarca era pe treapta a treia sau mai sus, iar noi ocupam primul loc care nu se premia, acum s-a întors roata. Fetele noastre şi-au luat revanşa după înfrângerea din grupe, s-au răzbunat pe danezi şi le-au trimis pe ale lor pe locul 4.
Aşa cum mi-am dorit de data asta fetele noastre au dansat la finalul meciului, ele s-au pupat, s-au îmbrăţişat, au dansat şi au plâns de bucurie… şi poate mulţi dintre noi la casele noastre.
Echipa noastra de vis: Talida Tolnai Paula Rădulescu Mihaela Semedescu Roxana Gtzel Valentia Ardean Elisei Ionela Stanca Oana Manea Mihaela Chintioan Cristina Vărzaru Magdalena Paraschiv Ada Nechita Oana Şoit Melinda Gaiger Aurelia Bradeanu Adina Fiera Cristina Neagu Ada Moldovan Mihaela Tivadar
Antrenori: Radu Voina, Luminiţa Huţupan
Fetelor, v-am aplaudat în picioare, am sărit în sus de bucurie, am fost fericită toată seara şi vă mulţumesc pentru acest cadou frumos de Crăciun… Eu şi multi alţi români: mulţumim!
PS: Am primit la un moment dat un mesaj pe care vreau sa il trec mai jos:”Cine a spus ca fericirea nu se poate cumpara, ar trebui sa isi ia un caine!”
Multumesc Cosmin Bumbut, Ana Andrei, Tarviata Paduraru, Cristina Trohani, Luana Danet, Cristina Stanciulescu :) 
