Frânturi din Jurnalul ei

Am scris acum câteva zile despre Jurnalul Oanei Pellea. Spuneam că merită citit. Eu cufundându-mă în paginile Jurnalului am descoperit o Oana Pellea sensibilă, puternică, tristă, profundă, credincioasă, neînfricată, împăcată cu soarta dar răzvrătită.... Într-o zi am primit un mail de la o prietenă, o fostă colegă din Braşov care îmi trimitea niste paragrafe din cartea Oanei, impresionată şi ea de sensibilitatea acestui om cu adevărat mare. Am selectat şi eu câteva şi le-am trecut mai jos. Sunt interesante şi precis vă vor da de gândit:

Din păcate trebuie să ne luam cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi să ne despărţim din când în când de noi. pag. 20

Dacă am urât ceva în viaţă a fost să plec dintr-un loc în altul. Să mă despart, să las oameni în spatele meu. Peroanele şi despărţirile din gări, aeroporturile. Le detestam şi de fiecare dată plângeam, pentru că întotdeauna mi se părea că e definitiv. pag. 20

Dar cel mai uşor şi cu plăcere m-aş despărţi din când în când de mine. Ce bine ar fi să ne uitam putin. Cred că ne-am iubi mai mult când ne-am regăsi. Ce dor îmi e să îmi fie dor de mine. pag. 21

Să nu îţi vinzi niciodată sufletul. pag. 21

Eu cred că poţi exista şi fără compromisuri. Eu până acum am rezistat, deci se poate. Nu spune nimeni că nu e mai greu, dar cu siguranţă ai o satisfacţie când în spatele tău e curat. Sigur că asta se plăteşte. Şi se plăteşte din plin. pag. 22

La ce bun silicoane peste tot, dacă spiritul nu lucrează? pag. 22

Urăsc siliconul şi epoca lui. O epocă în care pe primul loc e reforma. Ce pierdere de repere şi de adevăr. Ce deviere de la drumul bun şi, în ultimă instanţă, ce pierdere de timp. Cum să îţi găseşti salvarea în silicon? E ca şi cum ai reduce omul la o păpuşă de plastic. Dar asta se şi întâmplă. Sunt femei-păpuşă, atât. Imaginea pe care o văd e grotească. Femei care se comportă şi se tratează pe ele ca pe obiecte. pag. 23

Toată lumea simte că nu e bine, toată lumea e nemulţumită, dar nimeni nu face nimic şi toţi dăm vina pe altcineva, niciodată pe om. pag. 25

Ziarele scot în evidenţă numai urâţenia, jegul şi scandalul de ultimă speţă. pag. 31

Sunt convinsă că de aia te izbeşti de tot ce nu-ţi place în viaţă, ca să înveţi să treci pragul. pag. 34

Mi se pare incredibil de frumoasă viaţa. O minune. E o minune că exist şi una şi mai mare că îmi dau seama că exist. Mai departe, ce faci cu viaţa ta sau ce fac alţii cu ea este altă discuţie. Dar viaţa rămâne o minune. pag. 36

Da, există pe pământul ăsta oameni mari. Şi când iî cunoşti, îţi dai seama că aerul din jurul lor are altă densitate. pag. 37

Dacă ştii să priveşti aerul din jurul unui om, îţi poate spune multe despre el. Are multe de povestit, numai să ştii să-l ascultaţi şi să-l vezi. În jurul oamenilor meschini, aerul e îmbâcsit. În jurul celor răi, e întunecos. În jurul celor bucuroşi, e luminos. În jurul oamenilor mari însa, e ca şi când l-ar îmbrăca şi l-ar scoate în relief. Nu ştiu să explic, ştiu să văd. pag. 38

Părinşii mei sunt cei mai buni, cei mai drepti şi sunt... pentru totdeauna. pag. 48

După un om rămâne ecoul gândurilor, faptelor şi cuvintelor lui. pag. 51

Nu mai avem când să ne întâlnim cu noi... ne uităm la vitrine colorate, la preţuri, ne grăbim spre nu se ştie ce şi putem foarte uşor să ratăm întâlnirea la un colţ de stradă cu noi. Atâta treabă am cu mine şi nu mă pot opri să fug prin timp. pag. 54

Dacă ai nevoie de o mână de ajutor o vei găsi la capetele braţelor tale. Cu timpul vei înţelege că ai două mâini. Una pentru tine, alta ca să-i ajuţi pe ceilalţi. pag. 58

Nu-mi place să bârfesc. Am constatat că nu face bine la sănătate. Pur şi simplu. pag. 71

În acelaşi timp cunosc oameni cu trăsături superbe care sunt urâşi. Şi asta pentru că pe dinăuntru sunt murdari şi îmbâcsiţi. pag. 79

Mă tot gândesc cum e în avion. Există două momente de adevăr în avion, decolarea şi aterizarea. Îmi place să mă uit la oameni în avion. Toţi vin importanţi, îmbrăcaţi în social, în convenţional. Pornesc motoarele, se leagă centurile şi gata pornim. E spectaculos cum toţi, când avionul se desprinde de sol, absolut toţi sunt reduşi la uman. Nu mai sunt importanţi, nu mai contează funcţia sau contul în bancă, nu mai contează culoarea sau naţia. Când motoarele se ambalează înainte de decolare, cefele tuturora se încordează. Frica îi reduce pe toţi la esenţă. Când se stinge becul care te anuntă ca pericolul a trecut şi îţi poţi desface centura, automat toţi revin la convenţe şi fiţe. Totul se repetă identic la aterizare. În momentele astea de adevăr toţi se roagă, fiecare în felul său. Toţi se gândesc la cei pe care-i iubesc. Toţi înţeleg că nimic de fapt nu e important decât că eşti în viaţă. Când coboară din avion sunt ca şi cum s-au născut din nou. Stau şi mă întreb de ce numai de frică devenim esenţă. pag. 84-85

Cui să te plângi? De ce să te plângi? Pe cine să întrebi? De ce să întrebi şi mai ales ce vinovat să găseşti? Poate de asta e şi greu de suportat. Că nu poţi găsi niciun vinovat. Pur şi simplu aşa e viaţa. pag 114

Mulţumesc! Trebuie să mulţumesc tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit şi care mi-au atras atenţia cum nu trebuie să fii, aşa cum trebuie să mulţumesc tuturor celor care m-au învatat cum trebuie şi cum ai putea să fii. pag 118

Ce ciudată stare-când nu mai ai nimic de pierdut. pag. 121

As urla la tăcerea mea dar ştiu că e inutil. E surdă pag. 121

Ce groaznică boală e invidia. pag. 149

Eşti foarte iubit cât timp nu reuşeşti nimic în România. pag. 149

Trăiţi-vă viaţa nu alergaţi după ea! pag. 155

Mă doare România. Vreau să-i fie bine. O vreau apărată şi frumoasă. Vreau să-i fie bine. pag. 175

Mi-e lehamite de o populaţie needucată care nu ştie să vorbească româneşte, dar se vrea europeană, care habar nu are cultura, dar se vrea acceptată în lume şi în Europa. Stai la rând, Românie! Parte din tine trebuie să înveţe. Să înveţe să se spele, să vorbească româneşte, să se repecte. Să ierte. Drumul e lung şi n-am răbdare regală sunt un biet om … mâncat şi sufocat de mârlănie şi mitocşnie… şi am încredere în orice altă specie în afară de cea umană… cu mici excepţii, dar foarte mici! Scriu cu durere, mare durere, despre ţara pe care o iubesc. Dar trebuie să ne trezim. pag. 180

Există clipe când se cască pământul sub tine şi cazi în hău. Când rămâi fără respiraţie. pag. 182

Londra e vie şi respiră. Şi o simţi. Şi te bucuri că faci parte din respiraţia ei. pag. 188
Stau pe canapea şi realizez că am ajuns să mă închin mai des în faţa televizorului decât în biserică. Mă închin spunând ferească bunul Dumnezeu, la aproape tot ce văd. pag. 201

Toţi vorbesc de criză de când o simt în buzunar. Nimeni nu vorbeşte de ea când o simte în suflet şi în cap. Criza e de mult. Criza de modele de frumos de ideal de visuri. pag. 201

Dacă după ce nu voi mai fi oamenii vor zâmbi cu drag... va fi exceptional. pag. 209

Mai mare minune decât viaţa nu există, mai mare virtute decât modestia nu există şi mai mare bucurie decât iubirea nu există. Şi peste toate e Dumnezeu. Asta e credinţa mea. Iar celor care se simt înca departe de El nu le pot dori decât să-l regăsească: pentru că l-au cunoscut. Dar s-au rătăcit puţin. Toţi ne rătăcim zilnic. Şi unii îl regăsesc zilnic, alţii se întalnesc cu El pe neaşteptate, aşa cum spunea tata: la un colţ de stradă…pag. 219