Nu am amintiri din “epoca de aur”, doar ceva flash-uri de la Revoluţie.
Eram prea mică atunci ca să înteleg ce se întâmpla cu adevărat. Am în minte
poveştile părinţilor, imagini cu nişte cozi interminabile, cu securişti,
manifestaţii şi zâmbete false, un loc de muncă asigurat, casă de la stat,
lumină, căldură şi mâncare cu porţia, etc. Am mai văzut ceva filmuleţe pe
youtube şi materialele făcute de colegii mei din Antena. Toate m-au făcut să am
cât de cât o idée despre ce se întâmpla atunci.
De curând am auzit de “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”. Am citit pe blogurile altor personae despre asta. M-am organizat cu mai mulţi prieteni, iar acum câteva seri m-am prezentat la film. M-am aşezat comod şi am aşteptat cuminte să descopăr cât mai multe despre viaţa de dinainte de ‘89.
Am văzut un preşedinte cu nimic superior celui de azi, din punctual meu de vedere, un om cu o dicţie ce lăsa mult de dorit, veşnic stângaci în ceea ce făcea, dând exasperant din mîna dreaptă, de parcă era teleghidat. În plus, mi-a dat impresia că era tot timpul beat.
Nicolae Ceauşescu. El era omul pentru care se organizau manifestaţii impresionante, care purta butoni la cămaşă şi era primit mereu în urale de nişte români cu feţele zbârcite de la atâta muncă pe câmp. Feţe bătute de soare, dar “fericite”.... când trecea tovarăşul. Am avut ocazia să descopăr şi copilul sensibil din interiorul “conducătorului prea iubit”: a plâns când vorbea despe părinţii săi la un discurs.
Am văzut însă şi rochii interesante şi ochelari moderni supradimensionati. Purtaţi evident de Elena Ceausescu. Doar de ea. I-am văzut pe cei doi la mare. Ea înota graţioasă … însă acolo unde apa era de 40 de cm. Pesemne “tovaraşei” îi era puţin cam frică de apă.
Am auzit de atâtea ori cuvinte ca: dezvoltare, cercetare ştiinţifică şi bună organizare încât aveam impresia că România avea ca scop gestionarea Universului.
Una peste alta, filmul a fost interesant în măsura în care am mai aflat câte ceva. Sunt voci care zic că atunci era mai bine decât acum. Altele că e rău acum, dar nici atunci nu era mai bine. Da, poate pentru ca aveai asigurată o casa şi un loc de munca.... însă părerea mea: erai limitat, nu aveai acces la libertate, unul dintre cele mai importante lucruri pe lumea asta! Românii păreau nişte marionete, cu zâmbetul tatuat pe buze, dar ochii trişti..
Personal, mă bucur că nu am prins perioada aia. Cei care au avut curajul să iasă în stradă, să se lupte cu sistemul şi să stige împotriva conducatorului prea iubit, sunt cu adevărat nişte eroi pentru mine. Nişte eroi care mi-au dat şansa ca azi să scriu pe blog şi să nu stau la câmp să dau cu sapa, să călătoresc în voie în lume, să ascult orice muzică vreau eu, să pot să îmi aleg mâncarea, să cumpăr câtă vreau de la supermarket. Nici acum viaţa în Romania nu e uşoară, însă măcar acum sunt liberă să fac şi să spun ce vreau, fără să mă trezesc cu un securist la uşă. Şi ăsta e mare lucru!
De curând am auzit de “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”. Am citit pe blogurile altor personae despre asta. M-am organizat cu mai mulţi prieteni, iar acum câteva seri m-am prezentat la film. M-am aşezat comod şi am aşteptat cuminte să descopăr cât mai multe despre viaţa de dinainte de ‘89.
Am văzut un preşedinte cu nimic superior celui de azi, din punctual meu de vedere, un om cu o dicţie ce lăsa mult de dorit, veşnic stângaci în ceea ce făcea, dând exasperant din mîna dreaptă, de parcă era teleghidat. În plus, mi-a dat impresia că era tot timpul beat.
Nicolae Ceauşescu. El era omul pentru care se organizau manifestaţii impresionante, care purta butoni la cămaşă şi era primit mereu în urale de nişte români cu feţele zbârcite de la atâta muncă pe câmp. Feţe bătute de soare, dar “fericite”.... când trecea tovarăşul. Am avut ocazia să descopăr şi copilul sensibil din interiorul “conducătorului prea iubit”: a plâns când vorbea despe părinţii săi la un discurs.
Am văzut însă şi rochii interesante şi ochelari moderni supradimensionati. Purtaţi evident de Elena Ceausescu. Doar de ea. I-am văzut pe cei doi la mare. Ea înota graţioasă … însă acolo unde apa era de 40 de cm. Pesemne “tovaraşei” îi era puţin cam frică de apă.
Am auzit de atâtea ori cuvinte ca: dezvoltare, cercetare ştiinţifică şi bună organizare încât aveam impresia că România avea ca scop gestionarea Universului.
Una peste alta, filmul a fost interesant în măsura în care am mai aflat câte ceva. Sunt voci care zic că atunci era mai bine decât acum. Altele că e rău acum, dar nici atunci nu era mai bine. Da, poate pentru ca aveai asigurată o casa şi un loc de munca.... însă părerea mea: erai limitat, nu aveai acces la libertate, unul dintre cele mai importante lucruri pe lumea asta! Românii păreau nişte marionete, cu zâmbetul tatuat pe buze, dar ochii trişti..
Personal, mă bucur că nu am prins perioada aia. Cei care au avut curajul să iasă în stradă, să se lupte cu sistemul şi să stige împotriva conducatorului prea iubit, sunt cu adevărat nişte eroi pentru mine. Nişte eroi care mi-au dat şansa ca azi să scriu pe blog şi să nu stau la câmp să dau cu sapa, să călătoresc în voie în lume, să ascult orice muzică vreau eu, să pot să îmi aleg mâncarea, să cumpăr câtă vreau de la supermarket. Nici acum viaţa în Romania nu e uşoară, însă măcar acum sunt liberă să fac şi să spun ce vreau, fără să mă trezesc cu un securist la uşă. Şi ăsta e mare lucru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu