România a învins Serbia şi mi-a remontat
încrederea în Naţională, încredere puţin zdruncinată de meciul cu Danemarca.
Fetele noastre au început slab şi această partidă, însă au încheiat-o într-un
stil mare: 40 la 28.
Jocul lor, poate şi pentru că adversarul le-a
permis, mi s-a părut mai clar, mai bine gândit. M-a bucurat să văd că interii
noştri şi-au amintit că au şi extreme. Aşa se face că Elisei a înscris 5
goluri, Han 2, iar Paraschiv 3.
Cred că fetele noastre pot mai mult decât au arătat
în primele 3 meciuri. Cred că sunt mai ambiţioase decât ale altora şi că se vor
revanşa ele faţă de înfrângerea cu Danemarca. Privindu-le în seara asta cum
evoluau, stând liniştită pe canapea, pentru că de data asta scorul îmi
permitea, mintea mi-a zburat la munca pe care o depun ele zi de zi… la ritmul
lor nu de antrenament ci de viaţă, la sacrificiile pe care le fac nu pe teren
ci înafara lui. Merită mult mai multă atenţie din partea noastră. Merită o
privire îngăduitoare, nu una încruntată. Mai multă preţuire. Noi avem un
talent monstru de a-i critica pe cei care ne reprezintă, de a nu ne recunoaşte
valorile.
Nu vreau să fac parte dintre aceia care le critică,
dar care nu ar putea fi în locul lor o zi. Refuz să le văd cu ochi de cârcotaş
pentru că ştiu că eu nu aş evolua mai bine dacă aş fi acolo pe teren, refuz să
le pun în cârcă eşecuri adunate în ani. Ce vină are Neagu sau Ungureanu sau
Fiera că a ieşit România pe locul 4 în 1999 şi nu pe 3?!
Nu ne-au promis o medalie la acest European, dar
sunt convinsă că fiecare fată din echipa României merită din plin una.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu